Sunt unii ce vorbesc de turmă,
Dar turma lor rămâne-n vale,
Ei pleacă-n lung și-n latul lumii,
Iar oile rămân în jale.

Se duc să spună despre Domnul,
Prin alte locuri, altor frați,
Dar uită că acasă-i turma,
Cu ochii triști și apăsați.

Vorbesc frumos despre iubire,
Despre Isus și despre har,
Dar nu mai văd în a lor turmă,
Un suflet frânt c-un gust amar.

Acolo unde e nevoie,
De-o mână caldă, ei nu sunt,
Cutreieră întreg pământul,
Când turma plânge suspinând.

La ce folos să strigi în lume,
Că Domnul caut-un pierdut,
Când oaia care ți-a fost dată,
De-atâta vreme n-ai văzut?

La ce folos să spui de milă,
În fața celor adunați,
Când lângă tine sunt atâția,
Ce mor de foame, sunt uitați.

Păstorul bun nu-și lasă turma,
Doar pentru-un nume mai vestit,
Nu schimbă turma de acasă,
Pe-un drum ce pare mai mărit.

El știe fiecare oaie,
Îi știe rana, plânsul, dorul, ,
Când una cade, se oprește,
Nu-și vede mai departe zborul.

Iar unii, când găsesc o oaie,
Cu rana ei nevindecată,
În loc să-i lege rana-n taină,
Ei mai aruncă câte-o piatră.

O ceartă pentru că suspină,
O judecă pentru că-i greu,
De parcă n-ar avea nevoie,
De dragostea Lui Dumnezeu.

Ciobanul mână turma-n grabă,
Păstorul merge lângă ea,
Ciobanul caută puterea,
Păstorul stă în turma sa.

Ciobanul vrea aici mărire,
Păstorul vrea a se jertfi,
Să meargă turma către Domnul,
Chiar el în urma ei de-ar.

Sunt glasuri care sună bine
Și predici care par de foc,
Dar Dumnezeu privește-n taină,
Și vede turma cea din loc.

El vede oaia care plânge,
Pe cea bolnavă, pe cea slabă,
Pe cea ce n-are cui să spună,
Cât este-n luptă de firavă.

Și poate cea mai grea-ntrebare,
Nu va fi cât ai predicat,
Ci: „Când aveai turma rănită,
Tu unde, oare, ai umblat?”

Când una dintre oi pe cale,
Era căzută și plângea,
De ce-ai umblat prin lumea largă,
Dar n-ai rămas în turma ta?”

Nu orice glas ce spune „turmă”
Are trăirea de păstor;
Căci haina poate fi frumoasă,
Dar Domnul vede-n interior.

Nu lumea este vinovată,
Că vin păstorii predicând,
Ci vina este când prin lume,
Își uită turma suspinând.

Să nu iubiți mai mult un nume,
Decât o oaie de salvat,
Căci Dumnezeu în turma voastră,
Ca să slujiți va așezat.

Căci turma nu v-a fost lăsată,
Ca să vă fie piedestal,
Ci ca s-o duceți cu răbdare,
Pe drumul către Cel Prea-nalt.

Și dacă vreți să fiți păstorii,
Să nu vă credeți voi eroi,
Și nu lăsați în urmă oaia,
Să alergați spre alte oi.

Nu fiți ciobani cu glas de pastori,
Cu pietre-n mâini, turme uitate,
Ci oameni care-și poartă turma,
Prin văi... nu prin altă cetate.

Iar când ve-ți da o socoteală,
În fața Domnului iubit,
Să spun-atunci: „Ai fost aproape,
De turma ce ți-am dăruit.”

Nu mai umblați în pofta firii,
Căci la sfârșit nu vă va ști,
Ve-ți fi străini la poartă sfântă,
Cu Domnu-n ceruri nu ve-ți fi.
Amin